Despre depresia post-partum s-a scris mult. Si cred ca cele mai multe dintre mame au suspectat, la un moment dat, ca se confrunta cu asa ceva. Si eventual s-au si documentat despre ce presupune aceasta si despre cat este de serioasa problema. In cazul meu, depresia nu s-a instalat imediat si, din fericire, am reusit sa gestionez totul cu bine, cu sprijinul familiei si datorita recunostintei pe care o am fata de Univers pentru ca am primit doi copii atat de minunati. De fiecare data cand simteam ca sunt incercata de depresie, am reusit sa ma ridic deasupra gandurilor negre de dragul copiilor si in amintirea anilor in care m-am rugat neincetat sa ii am. Dar recunosc ca ganduri au fost, si inca mai sunt. Din pacate.
Racelile nu ne dau pace de jumatate de an
Posibil sa fie pe fondul oboselii, al rutinei, al lucrurilor scapate de sub control, al frustrarii de a nu face totul perfect sau macar bine, al durerii de a avea un copil bonav, al racelilor care nu ne dau pace de jumatate de an, al proiectelor esuate, al teancurilor de jucarii vesnic imprastiate prin casa, al parului nepieptanat si al iesirii la o cafea anulata de fiecare data, al atator lucruri pe care le am de facut si care nu incap in cele 24 de ore din zi pentru ca strang de prea multe ori oalele imprastiate pe covorul din bucatarie de cei 2 copii care isi fac de lucru in timp ce eu gatesc. Si gatesc mult. De fapt, cam toata ziua asta fac: gatesc fara gluten, schimb pampersi, strang masa, usuc si impachetez rufe. Si vine iarasi seara, zi dupa zi, fara sa am timp sa ma privesc macar in oglinda. Ma spal pe dinti pe hol, uitandu-ma cel putin dupa unul dintre ei, ca sa nu fie incaierat de celalalt, ma spal pe furis cand dorm ei, fiindca daca nu apuc atunci risc sa sara peste mine in cada, imi sterg adidasii in lift, imi prind parul in fata blocului si vorbesc la telefon cu mama fara sa o intreb macar ce face sau sa ii mai spun ceva despre mine.
Copiii nu obosesc niciodata
E multa agitatie in jur. Sunt voci galagioase, dornice de joaca. Copiii nu obosesc niciodata. Niciodata. Si nu stiu cum sa le mai fac fata. Ma surprind de multe ori ca ii reped, sau ii pedepsesc trimitandu-i in camerele lor. Ma doare sa ii aud urland in spatele usii, dar acelea sunt, poate, de multe ori, singurele 5 minute putin mai linistite din zi. In afara de momentul in care dorm, desigur. Dar de multe ori nu o fac in acelasi timp. Ma intreb de multe ori cum e in alte case cu copii. Cum se descurca oare alte familii? Oare e la fel de greu? Sau poate copiii sunt mai cuminti? Poate suntem noi de vina cu ceva, facem ceva gresit? Sau suntem poate foarte obositi? Fiindca nu a fost mereu asa. Imi amintesc de prima perioada cu ei 2 acasa. Tot singura cu ei eram toata ziua, fiindca S a mers la cresa destul de tarziu, dar parca ne descurcam mult mai bine. Nu stiu ce s-a intamplat exact. Imi doresc doar sa fie mai bine pe viitor, cand vor mai creste si S va scapa de regresia asta care ne-a mancat zilele. Abia astept sa evolueze din nou, sa il aud iarasi spunand poezii, cantand si comportandu-se ca un baietel mare, nu sa isi suga degetul si sa strige: „na-na”, razand cu gura pana la urechi si imitandu-l pe frate-sau mai mic. Nu ma deranjeaza sa ii dau biberon, daca il cere, dar restul regresiilor, mai ales cele legate de refuzul la toaleta, sunt frustrante de-a dreptul. In toata nebunia asta, uiti cine esti, ce iti place, ce vrei. De cate ori nu am intra intr-o camera sa iau ceva si am uitat dupa ce am venit?! De cate ori nu le-am incurcat hainele sau m-am trezit punandu-i baveta la gat lui S, desi o luasem pentru D?! Noaptea, in multiplele treziri, ma gandesc ce as putea face sa fie totul mai usor. Si nu imi vine in minte decat o bona filipineza, pe care nu am bani sa o platesc. Cu bunicile… e greu. Vin rar, si atunci mai am si grija lor: fie ca le obosesc prea tare, fie ca vin la pachet cu sfaturi si bomboane. Si cand copilul iti mai si raspunde si simti ca pierzi efectiv situatia de sub control, cum sa nu iti vina sa dai bir cu fugitii si sa te intrebi: Ce ar fi daca?!…
Imi invidiez sotul fiindca merge la job si mananca o masa linistit
Ce ar fi daca?!… daca m-as intoarce mai devreme la serviciu si i-as lasa cu altcineva, cu oricine. Sau daca ii duc la bunici 2 zile si plec undeva singura, sa dorm si sa ma uit la filme pana nu mai pot. Am ajuns sa il invidiez pe sotul meu fiindca merge la job, sta toata ziua printre adulti si face treburi de oameni mari, isi bea cafeaua in liniste si mananca o masa cu ambele maini, fara sa sara nimeni pe el.
Ce ar fi daca nu as mai fi aici pentru ei non stop?! S-ar opri pamantul in loc? Ce vom face cand imi voi relua activitatea, pe langa toate aceste activitati?!
Dar in momentul asta nu ma mai intereseaza ce ar fi daca n-as mai fi, ci: CUM ar fi daca mi-as face si eu placerea asta? De prea multa vreme am nevoie de 1 zi doar pentru mine. Si trebuie sa imi fac cererea de concediu cat de curand…