Bebe doi creste pe langa noi

In cateva zile bebe D face 9 luni, iar eu pur si simplu NU stiu cand a crescut el. Timpul este condensat. Ma impart intre S, D, sot, curs, calculator si treaba prin casa. Nu stiu nici eu cum reusesc, ori daca fac bine ce si cat fac.

Am momente cand sunt frustrata ca stau prea putin cu copiii, apoi petrec mai mult timp cu ei si ma simt prost ca am ramas in urma cu lucrul, ca am un teanc de haine de calcat sau din contra, ca nu i-am tinut suficient afara. Ei bine, maternitatea este mai mult decat un job full time. Dar partea buna e ca aduce si satisfactii nebanuite. Stiti scenele acelea din filme, cand pici obosit seara si vin copiii peste tine sa te joci, cand se umple camera de rasete inocente si galagie? Cred ca de aici imi iau energia, ca ore de somn am foarte multe in minus si nu intrevad vreo minivacanta la orizont.

Revenind la bebelusul meu drag si scump… este o minune de baietel. Prinde totul din zbor, este foarte vesel si rezistent. Il imboldeste S in toate felurile, ba il musca, il mai ciupeste, se urca peste el si il “dragaleste”, zice el, intr-un mod destul de agresiv. Nici nu apuci sa intorci capul, ca imediat il apuca de gat, il ciupe de obraz sau il apuca de degetel cu dintii. Noi ne suparam, il mai certam, ii explicam ca bebe e mic si ca il doare, ca trebuie sa fie atent cu el… of. Iar EI rad. Amandoi. Fiindca, nu stiu cum se face sau cum sunt jocurile astea ale copiilor, dar D e innebunit dupa frate-sau, si rade si cand noi ne asteptam ca el sa planga. Se lumineaza la fata cand S intra in camera, se duce dupa el peste tot si incearca sa il imite. Si e inca mic.

Atat de mic, dar excelent explorator. Are o memorie incredibila. Se plimba prin toata casa si are deja locuri preferate. E incantat de baie – merge acolo chiar si pe intuneric, si de sufragerie – unde isi viziteaza prietenul robotel. In zadar il camufleaza tati cu perne, cu fotoliu sau ce ii mai trece lui prin minte, pustiul stie clar unde l-a descoperit o data si el acolo merge sa il caute, in ciuda oricarui obstacol. Ne distram grozav pe seama lui, mai ales ca este extrem de expresiv cand il gaseste, dupa atata efort de a escalada obiectele paravan.

Zilele trecute a facut primul pas. Eram in pat, se plimba in picioruse sprijinit de perete. Deodata s-a uitat la mine, a vazut desenele de pe peretele din spatele meu si s-a desprins sa mearga spre ele. M-am bucurat nespus ca l-am vazut. Mi l-am amintit si pe S cand era mic. A facut primul pas pe hol, venind inspre dormitorul lui. Pe vremea aceea stateam non stop doar dupa copil. Ii stiam orice miscare, orice respiratie, orice zgarietura. Acum, la D din pacate e altceva. Si NU il iubesc mai putin. Am in permanenta un ochi pentru el. Dar am ajuns se pare la vorbele inteleptilor… Stiti cum zic batranii cand se loveste copilul prima oara: lasa, cate din astea vei mai avea tu! Ei bine, chiar asa. Inmultind fiecare jdrelitura sau achizitie cu 2, plus oboseala, plus griji, greu le mai tii minte pe toate. Important e sa creasca frumos, sa nu le ramana semne de buna purtare si sa fim sanatosi si intregi la minte, cu totii. In rest, le ducem noi, usor, pe toate.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *