Cand eu sunt bine, toata familia e bine. Am tot auzit asta in ultima vreme, si am testat si pe pielea mea. Cu siguranta ti s-a intamplat si tie. Cunosti momentele alea in care vii obosit de la serviciu si te enervezi pentru ca ti se pare ca stai prea mult la semafor, asteptand sa treaca pietonii, sau cand ridici tonul la copilul care insista sa te joci cu el, fiindca tocmai ai vorbit la telefon si ai primit o veste proasta. De la altcineva, nu de la cel mic, evident… Ei bine, poate nu te incadrezi exact in situatiile de mai sus, dar sunt sigura ca ai prins ideea.
Ne incarcam adesea cu prea multe sarcini, mai preluam si din emotiile si grijile celor din jur si ne descarcam de cele mai multe ori in momente nepotrivite, pe cine avem in fata in acel moment. Iar o vorba spusa la suparare, nu mai poate fi luata inapoi! Niciodata. Mai ales de la un copil. Asa ca, haideti sa ne dam timp! Stiu, in zilele noastre fix de asta ducem lipsa cei mai multi dintre noi: de timp. Dar cand spun asta ma refer doar la cateva secunde, secunde in care sa tragem aer adanc in piept, sa respiram profund, abdominal, si sa ne gandim de 2 ori inainte de a spune orice. E mai sanatos sa previi, decat sa tratezi, credeti-ma!
„Mami, mai esti suparata pe tine?”, ma intreba S. aseara, in mod obsesiv. Si mi-a repetat de atatea ori incat intrebarea lui mi-a rapit somnul si am stat ore in sir sa il privesc dormind si meditand, fiindca eu una nu mai puteam dormi, dupa ce a tinut sa imi spuna si: „Sa stii ca eu nu sunt suparat”.
Uneori simt ca nu imi gasesc cuvintele potrivite atunci cand vorbesc cu copiii, iar alteori am impresia ca vorbesc prea mult cu ei. I-am marturisit treaba asta dupa un episod in care plangeau amandoi inconsolabil, din vina mea. Ridicasem tonul la S., fiindca ma tot ruga sa ne jucam, iar eu aveam incontinuu ceva de facut si simteam cum cu insistentele lui pune presiune si mai mare pe mine. Fix ina cel moment se gasise si cel mic sa arunce cu jucarii in directia mea si fiindca nu vroia sa inceteze sub nicio forma l-am prins de manuta, zdruncinandu-l pesemne, fiindca s-a speriat si a inceput sa planga si el. Parca-i vad si acum cum le curgeau lacrimile siroaie pe obrajii micuti. Nu era plansul acela cu tipete, ca de obicei, pe care il au atunci cand nu obtin ceva. A fost ceva profund, care mi-a strapuns inima. Si imi venea si mie sa plang, fiindca nu eram acolo decat fizic. Ei asta vedeau. Ma cereau, ma implorau sa ma joc cu ei, iar eu mereu mai gaseam altceva de facut. Si-atunci le-am cerut iertare. M-am pus in genunchi si le-am spus: „Imi pare rau ca v-ati speriat. Sunt suparata pe mine, nu pe voi. E in regula acum. Sunt aici si ne jucam ce vreti voi”.
Cat de important este sa prioritizam totul. Iar prioritatea noastra in acest moment, cat sunt mici, sunt copiii. Dar din pacate de multe ori acordam mai multa atentie aspectelor care tin de cresterea lor (precum hrana calda, hainele calcate) si neglijam latura emotionala. Ei au nevoie sa le acordam si timp. Sa lasam totul deoparte pentru o vreme, sa ne asezam pe covor si sa intram in lumea lor. Acum, cat inca ne invita in ea. E o lume minunata, unde putem crea amintiri de nepretuit. Si joaca asta cu ei sa stiti ca face bine si adultilor. Nu stati cu ochii pe ceas cand le acordati timp! Fiti optimisti si increzatori ca totul va fi bine, cu mindset-ul potrivit.