Am avut sansa, de-a lungul carierei mele de jurnalist sa intalnesc oameni din numeroase domenii profesionale, precum si din diferite categorii sociale. Si, pe masura ce ma pregateam sa devin mama, imi amintesc cum pur si simplu absorbeam ca un burete toate informatiile referitor la sarcina, nastere, cresterea copilului, stil de viata si asa mai departe. Sunt o visatoare de fel, si cum de cele mai multe ori interlocutorul meu vorbea cu atata patima, nu eram deloc greu de convins. Asa ca am aflat destule informatii si despre alaptare si intarcare inca de dinainte sa devin mama.
Si dupa fiecare interviu sau reportaj ma gandeam de multe ori cum sa fac sa pun si eu in practica acele lucruri, cand va sosi vremea. Si… nu mare mi-a fost dezamagirea in multe randuri. Fiindca ceea ce nu stiam pe atunci este ca fiecare are propriul lui parcurs, propriile provocari, si ca ce se potriveste cuiva nu este obligatoriu sa functioneze si in cazul altcuiva. Dar, omul invata experimentand, asa ca nu imi pare rau pentru nimic.
Modul de alaptare si intarcare difera de la un copil la altul
Acum stiu ca motivul pentru care multi oameni sunt dezamagiti, chiar tristi, dupa o anumita experienta, nu are legatura neaparat cu felul in care au aplicat lucrurile. Ci are legatura mai degraba cu asteptarile cu care ei au pornit la drum. Are legatura cu provocarile intalnite pe parcurs si cu… gura lumii.
Spun asta fiindca mi-am fixat si eu de multe ori asteptari prea mari, dar pur si simplu nu era momentul potrivit pentru mine atunci. Nu poti ajunge din punctul A in punctul D sarind niste etape, respectiv fara a trece prin punctele B si C.
Ce vreau sa spun este ca, referitor la alaptare, dupa cursuri gratuite si seminarii platite la care am participat, am nascut cu gandul clar in minte ca oricine poate alapta (cu foarte mici exceptii), deci voi putea si eu. Si sa nu cedez presiunii celor din jur care vin si ii spun proaspetei mamici:
„copilul plange de foame, nu ii mai ajunge laptele” sau mai apoi:
„e timpul sa il intarci ca e destul de mare” ori
„ii dai sa suga pana la facultate?!”
Retine: tu, mama, esti singura care are dreptul sa aleaga
Mi-am propus sa fac totul asa cum simt eu, fiindca nu este nimeni in masura sa aleaga pentru mine, in locul meu.
„Imi va parea rau ca am lasat pe altcineva sa aleaga in locul meu?„
Experienta mea de alaptare si intarcare a celor doi baietei a fost diferita. Prima data, desi am nascut prin cezariana facuta „la cald”, laptele a venit greu. Copilul era mic si nu avea putere sa suga, nu se atasa corect. Plus ca eu eram la inceput si, cu cat imi propuneam sa fac totul mai bine, cu atat eram mai stangace.
Imi amintesc ca in prima luna ne-am chinuit groaznic. Din cauza icterului, care s-a manifestat mai mult dupa ce am ajuns acasa, bebelusul era tot timpul somnoros. Asa ca manca jumatate de la san, jumatate din biberon, muls. Era atat de mic (sub 3 kilograme) si pur si simplu nu avea putere. Obosea imediat, iar doctora ne-a recomandat sa ii pun laptele in biberon, sa vad exact cat mananca. Reuseam sa ii dam 30 de mililitri in circa 30 de minute, de multe ori, fiindca inghitea de doua ori si adormea… Il ciupeam de piciorus, il gadilam in talpa, il masam, il trageam usor de nasuc, faceam orice ca sa il trezim sa mai ia 2 guri si tot asa.
Tine bebelusul la san cat de mult poti. Laptele e acolo!
Acum cand privesc in urma imi dau seama cat de obositor trebuie sa fi fost pentru noi. Dar eram atat de fericiti ca il aveam, incat nimic nu mai conta. Aveam foarte putine ore de somn peste noapte, parca furate. Dar am continuat si rezultatele au aparut. Intr-un final, icterul a disparut. Iar eu am tinut bebelusul mufat la san pana cand a invatat bine ce trebuie sa faca. Am scapat si de ranile de la inceput, iar alaptarea a devenit usor usor o poveste frumoasa.
Copilul a fost alaptat exclusiv pana la 6 luni si un pic, cand am inceput diversificarea, despre care am mai povestit ca a fost un esec. Dar el a fost hranit in continuare cu lapte matern pana aproape de un an si jumatate, cand am ales sa incheiem pentru a-l determina sa manance si mancare. Fiindca a fost si inca este sclifosit. Am sa revin imediat la intarcarea lui S, dar nu inainte de a povesti cum a fost a doua experienta cu alaptarea.
La mine a fost mai usor la al doi-lea copil. Dar nu e o regula sa fie asa
Cine spune ca totul este mai usor la al doilea copil are dreptate. Aveam deja confirmarea ca se poate. Stiam ca e posibil sa am de-a face cu cateva rani la sani in primele zile. Dar merita asteptarea, pentru ca dupa aceea voi avea parte din nou de o perioada frumoasa, in care eu nu voi fi nevoita sa orbecai prin casa noaptea tarziu, plimband biberoane. Iar bebelusul va beneficia de toate proprietatile laptelui matern.
Cum prima nastere a fost prin cezariana, recomandarea medicala a fost ca si a doua sa fie la fel. Doar ca, de aceasta data, a fost vorba de operatie „la rece”, motiv pentru care am avut ceva emotii, fiindca ma gandeam ca laptele va intarzia sa apara. Insa am avut norocul ca baietelul sa se ataseze la san din prima clipa. A stiut ce face din primul moment si este un mancacios si in ziua de azi.
Creste inima in mine de bucurie cand il vad ca vrea sa incerce tot ce prinde pe masa, de la mustar pana la muraturi, de la supe pana la salate.
Alaptare la cerere si intarcare de voie sau nevoie
Ambii copii au fost alaptati la cerere. Insa inceputul alaptarii cred ca a facut diferenta si de aceea povestile lor sunt foarte diferite.
S. a fost tinut foarte mult la san in primele zile de viata. Fiindca, asa cum am spus, era mic, avea icter si nu avea putere sa traga laptele. Iar consiliera in alaptare m-a sfatuit sa il tin cat mai mult la san, pentru a stimula lactatia.
D. a venit pe lume infometat, s-a mufat rapid la san, a mancat si si-a vazut de treaba. A fost astfel din prima clipa si asa a continuat.
Nu statea la san decat strictul necesar pentru a manca. Dar nici eu nu l-am mai rugat, cum am facut initial cu S.
Tura a doua am stiut ca un bebelus nu plange doar de foame, nu trebuie sa stam toata ziua cu sanul sau biberonul in gurita lui.
Undeva pe la 3-6 luni ale lui D. imi amintesc ca o masa nu dura mai mult de 5-7 minute, apoi se zbatea, incepea sa planga daca nu il ridicam. Desigur ca dorinta lui mi s-a potrivit manusa, mai ales ca nu imi doream ca S. sa ma vada toata ziua cu bebelusul la san. Trebuia sa ii acord si lui atentie, iar lucrurile au decurs astfel foarte bine.
Autointarcare? Da. Exista
Sunt de parere ca felul in care au fost hraniti s-a reflectat mai tarziu in modul in care au fost intarcati.
Astfel, cel mare a mancat cu greu la inceput, rugat. Si tocmai faptul ca nu gusta mai nimic in afara de lapte m-a ajutat sa il intarc mai repede. Dar pentru el a fost o perioada frustranta, trista, si-a amintit de „titi a lui” inca multa vreme dupa aceea. Daca esti curioasa cum am procedat mai exact, scrie-mi in privat si am sa iti povestesc.
D., in schimb, fiindca primea mancare foarte bine, lapte servea doar la culcare. Si cum a avut cateva zile in care a adormit fara san, doar stand intinsa langa el si cu o paturica pufoasa in brate, am profitat de ocazie si nu i-am mai dat.
Mese solide la ore fixe, pe cat posibil
Aveam grija sa ii dau mancare la ore fixe, sa nu ii lipseasca gustarile, astfel ca era mereu satul si nici nu visa de san. Cred ca acesta este secretul, daca putem vorbi de un secret in acest caz.
Si-a amintit peste aproape o saptamana de titi, dar a uitat repede. Mi-ar fi placut sa ii dau mai mult, dar si de aceasta data ne-am oprit, pana intr-un an si jumatate, tot din motive subiective. Daca pe S. l-am intarcat din cauza faptului ca nu primea deloc mancare si avea anemie prin lipsa de fier, pe D. l-am intarcat mai mult pentru a inceta sa hranesc gelozia celui mare, care ar fi fost in stare sa bea si el lapte de la san. Stiu ca multe mame fac asta, si nu judec, dar alegerea mea a fost sa il refuz, din mai multe motive.
Asadar, iata cum o persoana poate sa actioneze diferit in situatii similare: 2 copii, aceeasi mama, 2 moduri diferite de alaptare si intarcare. In viata e important sa ne adaptam din mers, sa tinem cont de nevoile celor din jur si sa fim impacati cu alegerile facute. Am invatat ca, atunci cand trebuie sa iau o decizie importanta, sa nu ma mai gandesc neaparat la ce vor spune cei din jur, ci sa imi pun mereu intrebarile: „Ce vreau eu cu adevarat? Care sunt nevoile mele? Peste 1 an sau 5 cand voi privi in urma, voi fi impacata cu alegerea facuta sau imi va parea rau ca am lasat pe altcineva sa aleaga in locul meu?„