Zilele trecute bebelusul a implinit 3 luni. Efectiv nu mi-am dat seama cat de repede a trecut timpul. Parca este cu noi dintotdeauna. El creste, iar noi ne relaxam pe zi ce trece.
Nu in sensul de odihna, evident, dar pe masura ce ia in greutate si se face mai voinic, nu ni se mai taie rasuflarea atunci cand il surprindem pe Stefan ca alearga in directia patutului si se prabuseste la picioarele lui. Stim ca il iubeste mult, dar uneori tocmai din dragoste poate deveni sufocant, la propriu. Deci un ochi este indreptat in continuare asupra lui, chiar daca am inceput sa ii las sa se joace mai mult impreuna.
Si da, se joaca frumos. Iar bebelusul e innebunit dupa el. Rade cu glas cand il vede, da din manute, se agita sa il prinda, il fixeaza cu ochisorii lui mari si i se vad scanteile din priviri. Stefan ii spune poezii, vorbeste cu el, ii pupa manutele si ii spune intruna: „Eu te ubec mult, mult de tot. Imi vine sa te pap!” Si iar il apuca de manute, si-l pupa doar doar sa-l albeasca. Apoi usor usor ajunge la fata si intr-o fractiune de secunda este deasupra lui, incercand sa il ia in brate. I-am explicat de nenumarate ori ca nu e voie, ca bebe e mic, dar ca este si el greu, ca la randul lui chiar el e mic si nu e indicat sa ridice greutati… Degeaba. Pe moment ma mai supar pe el, apoi imi aminstesc ca nu are decat 2 ani si 5 lui, ca altii nici nu vorbesc la varsta lui si ca am asteptari atat de mari de la un copil atat de mic. Ca daca bebe nu ar fi fost, el ar fi fost in continuare bebelusul meu mic, si pe el l-as fi purtat toata ziua in brate. Nu-i vina lui ca e „fratele mai mare”, dar nici eu nu ii pot purta in brate pe amandoi deodata, desi bratele unei mame sunt incapatoare si uneori mai fac asta prin casa. Cand ma prinde cu bebe in brate, se urca si el langa mine pe scaun sau pe pat, isi incolaceste mainile dupa gatul meu si se joaca de-a calul sau ma dezmiarda „mamica mea, eu te ubec foalte mult”. Imi cere atentia cum stie el mai bine, asa ca ma ridic, cu greu, cu fiecare in cate un brat, si dau o tura de camera. E super incantat ca intru in jocul lui si rade fericit.
Viata cu doi copii mici nu e usoara, dar nici imposibila. Imi amintesc cand, insarcinata fiind, ma cuprindea uneori teama si cautam disperata pe internet postari ale mamicilor cu 2 copii. Aveam o nevoie nebuna de validare. Vroiam sa ma asigur ca se poate, ca mai sunt si alte mame in situatia mea si ca voi reusi si eu. Si uite ca a sosit vremea cand chiar eu am devenit un exemplu pentru cei din jur. Chiar deunazi m-am intalnit cu o mamica ai carei copii sunt apropiati de varsta cu ai mei. Era cu fetita in sistemul de purtare si cu baietelul pe bicicleta fara pedale. Alerga dupa el gafaind. Ne-am oprit pentru o secunda si ne uitam una la alta, triumfatoare. Ne stiam din vedere inca de cand era si ea insarcinata, copiii nostri cei mari se mai jucasera impreuna. Si mi-a spus: „Chiar ieri te priveam de la balcon. Vorbeam cu sotul despre tine si mi-a zis: Uite, femeia asta tot 2 are. Ea cum poate?! Scoate-i si tu afara! Iar eu aveam mancarea pe foc si multa treaba de facut. Am inceput din nou sa plang” Am privit-o cu dragoste si compasiune. Stiu cat de multa treaba am si eu. Cu toate astea, prefer sa o pun pe lista de asteptare si sa le indeplinesc copiilor nevoile de baza, iar plimbarile se numara printre aceste nevoi. Atitudinea sotului ei insa nu mi s-a parut una potrivita, dar nu voi dezbate asta acum, aici.
Ma intorc la validarea ideii de mai sus, si anume ca viata cu 2 copii mici nu e imposibila. Trebuie doar sa fii inventiv, sa gasesti solutii chiar si acolo unde nu sunt, sa te limitezi la implinirea nevoilor de baza si sa iti faci existenta mai usoara. Asta am invatat in perioada aceasta. Copiii sunt mici doar o singura data, si nu pot pierde nimic din experienta niciunuia dintre ei. Cand are nevoie si cel mare sa fie plimbat si pot, il plimb. Nu doar o data l-am luat pe bebe din carut ca sa il pun pe el, chiar si in landou. Eu stiu ca nu cere sa stea acolo, in locul lui, din invidie. Nu. El vrea asta din joaca sau poate doar ca sa capteze atentia noastra. Mai nou insa am gasit o alta varianta, ii pun pe amandoi in carut, unul langa altul. Si Dragos sta linistit cand il vede pe Stefan langa el, care la randul lui e fericit ca nu merge pe jos si sta si el langa bebe.
Fiecare zi este o provocare, la fel ca fiecare repriza de somn, fiecare plimbare sau activitate, fiecare masa luata in 2, 3 sau 4, cand suntem toti acasa, seara. Dar e frumos. De la noi se aud plansete destul de des. Dar se aud si gangureli si rasete. E cearta sau veselie cat e ziua de lunga, iar seara picam franti cu totii, bifand inca o zi incheiata cu bine si multumire in suflet. Si uite asa trece zi dupa zi, ca nu stiu cand s-au dus 3 luni din viata si alte cate vor mai veni. Important e ca suntem fericiti si ca nu ne-am dori sa continuam intr-o alta formula.
