Am obosit, copilul meu. Si-mi vine sa iti strig ceva. Dar fug apoi in coltul meu, caci nu vreau sa imi para rau. Am obosit, copilul meu. N-am timp de mine, nici de tine. Si-mi pare rau.
Stiu ca esti mic, vrei sa te joci, si ai nevoie de control. Dar si eu simt ca nu mai pot. Si imi pare rau. As vrea si eu sa spun ceva, dar cin s-asculte cand tu, pui, vorbesti intruna, pe limba ta, si imi zic: „n-am cum sa ii explic pe limba lui”. Am obosit, copilul meu. Dar te iubesc atat de mult… Si tu stii bine. Sau asa sper. Am sa iti spun mereu, sa stii cat te iubeste mama, Eu.
Te-am dorit atat de mult, te-am asteptat, si imi pare bine ca ai venit, si sufletul mi-ai inmuiat si inima mi-ai fericit. Dar vezi, se aduna zi de zi, incercari si oboseala, greutati si maraiala ta de multe ori neconsolata, pornita din senin. Si si nu mai stiu ce sa iti fac, cum sa te ajut, sa te impac, sa fii bine, linistit…
Copilul meu, am obosit. Dar te iubesc la infinit. Ma trag putin in coltul meu, sa reflectez la ce fac rau. Caci nu esti tu de vina, dragul meu, ca n-am stiut eu sa-ti fiu mama buna zi de zi, desi as fi vrut, caci asa mi-am dorit mereu.
Ai nevoie de control, nu doar de a mea iubire, conteaza cum ne percepi tu, de-as sti ce simti si cum sa fiu mereu cu tine. Caci portul meu e alterat adesea de oboseala, altminteri te iubesc curat, si n-as crea lacrimi de pe obraz sa-ti sterg seara de seara.
Cat te iubesc, copilul meu, invata-ma sa iti fiu mereu o mama buna, ca nu stiu, si imi pare rau.
30 ianuarie 2021