„Hai tipa, tipa si tu ca sa tip si eu”

Asa dragute mi se par „perlele” lui, ca le notez imediat. S. e atat de dornic de joaca si hotarat sa faca ce si cum vrea el, incat de multe ori simt cum se umple paharul si curge pe rascoale. Dar tot ce pot sa fac, de multe ori, este sa trag aer si mai adanc in piept, sa ies din camera 2 minute pana ma calmez sau pur si simplu sa il ignor. Fiindca nu vreau sa ii spun ceva ce as putea regreta apoi, si mi-am propus sa nu mai ridic tonul atunci cand se comporta neadecvat… Nu de alta, dar imita tot. 

Copilul tipa cand adultul tipa. El doar imita un comportament

Copilul tipa cand adultul tipa. E doar un comportament pe care il vede la cei mari intr-un moment in care nu se pot controla. Asa ca fiti cu bagare de seama! Eu prefer sa ma calmez ca sa  nu amplific conflictul, care adesea poate fi minor si usor de gestionat. 

Stii cum e cand cel mic varsa sticluta cu apa pe covor, intentionat, apoi isi da jos sosetele si topaie in apa?! Sau cand fratele lui mai mare ii trage scaunul de sub sezut, il rastoarna cu masinuta doar ca sa se amuze pe seama lui ori il „impunge” la propriu cu jucarii?! Ei, iti spun eu ca nu e deloc placut. Sunt constienta de asta, la fel cum sunt de faptul ca sunt in plin proces de crestere. 

Cresc si eu odata cu copiii

Chiar daca am varsta pe care o am, nu am mai fost mama pana acum. Din postura asta cresc o data cu copiii mei si avem multe de invatat unii de la altii. Iar ca sa ii educ pe ei intai trebuie sa ma educ pe mine. Ce greu e sa recunosti chestia asta. Ne vedem adesea atat de mari, dar suntem de multe ori mai mici chiar decat copiii nostri. Fiindca suntem legati la ochi cu convingeri limitative si nu vedem totul asa clar ca ei, de multe ori. Tu te-ai intrebat vreodata de ce tipa copilul?

In fine…, ce vroiam sa zic, de fapt, este ca uneori ma lupt cu mine sa fiu mereu calma in medierea conflictelor dintre cei doi frati. Nu e mereu usor, dar sper sa merite pe termen lung. Si noroc ca mai am parte si de momente amuzante pe tema data.

„Haide, vreau orez cu lapte chiar acum!”

Astazi l-am refuzat pe S. de mai multe ori, pe motiv ca a tipat la mine si mi-a dat ordine, gesticuland caraghios. I-am explicat de fiecare data ca putem discuta civilizat, fiindca oamenii au darul extraordinar de a comunica prin limbaj verbal, iar el a continuat sa imi dea ordine si cu alte ocazii: „Haide, vreau orez cu lapte chiar acum!”. Am impresia ca la un moment dat a inceput chiar sa il deranjeze faptul ca nu reactionez, fiindca se agita si mai tare si isi folosea degetelul aratator pentru a gesticula. L-am luat in brate ca sa il calmez, dar s-a desprins rapid si a inceput sa tipe la mine, indrugand verzi si uscate.

O scena induiosatoare

L-am privit cu dragoste, stand in genunchi in fata lui, si l-am intrebat cu voce joasa: „Am tipat eu la tine ca sa te porti asa cu mine? Ti-am gresit cu ceva?” „Nu! Dar vreau chiar acum!”, mi-a zis. Si am continuat: „Pai tu de ce te porti asa, atunci? Nu cred ca merit asta. Te rog sa tipi la mine atunci cand am sa o fac si eu!”, si m-am ridicat. „Hai tipa, tipa si tu ca sa tip si eu!”, mi-a strigat. 

Eram cu spatele catre el in acel moment, dar m-am intors imediat si mi-a repetat pe acelasi ton, insistand. I-am zambit, dar imi venea sa plang. Fiindca nu intelegeam de unde vine toata supararea asta. Si a fost la fel de intors toata ziua.

Viata fara gluten

Intr-un final, dupa joaca de la ceas de seara am reusit sa ne reconectam si atunci m-a intrebat: „Mami, eu am voie sa mananc Danonino?” Si, uite-asa, ma trec din nou fiorii, dandu-mi seama de unde vine toata revolta lui de peste zi… Se pare ca iarasi ne invartim in cerc, in lumea cu mama buna si mama rea, intre viata cu gluten si viata fara gluten.