Cat de intortocheate sunt caile Domnului. Si cat de rai suntem noi, oamenii, ca specie. Nu stiu daca este ceva nativ, sau pur si simplu o urmare a ceea ce traim, ce vedem, ce suntem invatati. Si mai era o zicala aici care mi se potriveste: „Da-mi, Doamne, mintea de pe urma!” De ce spun asta? Povestesc imediat. Nu inainte insa de a recunoaste ca ma simt rusinata de ceea ce am simtit. Si sper sa nu ma mai incerce vreodata asemenea sentimente…
Mi-am dorit un copil cu ardoare, cu nerabdare, dar nu a venit pur si simplu, ci dupa o lunga lupta cu infertilitatea de cauza necunoscuta. Am dus la capat prima sarcina, cu S, mancand ca nebuna si bibilindu-ma ca si cand as fi fost un ou copt la soare, gata sa plesneasca oricand. La sosirea lui pe lume am fost in extaz, i-am multumit cerului ca ne-a trimis Dumnezeu copilul mult visat si dorit si am fi fost in stare sa il punem intr-un globulet de cristal, sa nu il atinga nimeni. M-am pregatit atat pentru sosirea lui pe lume, aveam atatea emotii, atatea temeri. Doamne, nu stiu cum au putut incapea toate in mintea si sufletul unui om. Constat insa ca la vremea aceea aveam si timp liber. Ahat… atata timp incat stateam cu orele pe forumuri sa citesc despre orice bubita, orice gest sau gand pe care il aveam. Ce am facut diferit la venirea pe lume a lui D fata de S? O groaza.
- Nu am mai pus afis la intrarea in casa cu Regulile pentru musafiri! Doamne, acum cand ma gandesc imi vine sa intru in pamant de rusine. Cat de penibila si nebuna am fost sa pun asta la usa? Care erau sansele ca cineva dintre cei care intrau in casa, fiind cu totii apropiati, ca doar nu veneau straini de pe strada, sa intre nespalati pe maini la copil sau sa dea buzna peste mine in dormitor cand il alaptez?!
- Nu am mai fost panicata referitor la: Cine vine primul sa vada copilul? Ce se intampla daca vin toti bunicii deodata? Daca vor sa ramana unii unde ii cazam pe ceilalti si asa mai departe… Pur si simplu am lasat lucrurile sa curga de la sine. Nici macar nu am mai rugat-o pe mama sa vina sa stea la noi primele seri. A venit ea din proprie initiativa, in prima zi, de drag sa faca baie copilului si fiindca ne-a facut obiceiurile de la biserica. E drept ca nici nu am avut timp sa imi bat capul prea tare cu care, cum, cand, fiindca grija mea era ce face S, cum este, cat de repede il pot lua acasa (cat am fost internata el a stat la sora mea).
- Am permis vizite mai devreme, fara a le programa in detaliu. E drept ca dupa a 2 a nastere fiind si in plina pandemie Covid-19 nici nu s-au ingramadit oamenii sa vina in vizita.
- Am lasat copilul mai mare sa puna mana pe bebelus. Si… ce sa vezi? Nu a patit nimic. La S as fi luat foc daca venea cineva cu copilul sa puna mana pe el asa. Dar acum nu doar ca nu aveam incotro, ci chiar imi era drag sa ii vad pe amandoi impreuna, amandoi ai mei, suflete din sufletul meu.
- M-am ridicat mai usor dupa operatie, m-am miscat mai bine, m-am refacut mai repede. Deja la vreo 2-3 saptamani il ridicam in brate pe S sa il pun in cada sau sa il scot dupa dus, fiindca vroia cu mine si nu ma lasa inima sa il refuz. Nu zic ca am procedat corect din punct de vedere medical, dar important este ca am supravietuit cu bine.
- Nu am mai mancat ca nebuna dupa nastere, sa fac lapte, ci laptele a venit pur si simplu. In ciuda pompei de san cu care nu am rezonat de aceasta data. Daca prima oara am imprumutat-o, acum mi-am cumparat si eu tot electrica, dubla, dar nu si-a facut banii. Noroc ca bebe a stiut ce are de facut, a venit pe lume hotarat sa manance strict cand si cat ii este foame si a fost minunat asa.
- Nu am mai solicitat, dar nici organizat vizitele bunicilor. Au fost bineveniti cand au vrut. Si de mare ajutor. Am invatat sa accept ajutorul si sa nu ma mai plang. Noi oamenii avem tendinta de a fi vesnic nemultumiti. Cred ca va suna cunoscut. Ei bine, asta mi se intampla si mie. Soacra face asa, si pe dincolo. Ce rau e cand nu vine, dar ce rau e si cand vine si nu face nu stiu ce… Ei, dar nici mama nu e pe departe. Se preabine vede treaba ca suntem dezobisnuiti sa locuim cu parintii, ca fiecare e cu tabieturile lui, cu varsta, boala si placerile lui. Si da, daca dupa prima nastere ma nemultumea orice lucru, acum s-a schimbat treaba. Am invatat ca trebuie sa ii acceptam pe cei din jur asa cum sunt, cu bune si rele. Ca bunicii isi iubesc neconditionat nepotii, dar ca sunt aici sa joace rolul lor, si nu sunt obligati sa preia din atributiile noastre daca nu vor. Ca trebuie sa ne crestem copiii cand putem, fara sa dam vina pe altii pentru neputintele noastre. Daca vrem sa manipulam sau exploatam pe cineva, atunci suntem liberi sa ne alegem o bona. Ca soacra e mama sotului meu, pe care el o iubeste asa cum eu o iubesc pe mama, si asa cum copiii mei ma vor iubi pe mine in ziua in care vor fi in casele lor, cu frumoasele si inteleptele lor sotii. Si cum ar fi ca ele sa ma vorbeasca de rau in fata propriilor mei copii, pe care eu ii iubesc, ii divinizez si pentru care ma chinui acum? Frustrant, nu? Asta da revelatie. Am invatat de la soacra mea multe. Este o femeie diplomata, care se poarta impecabil, la randul ei, cu propria ei soacra. Ea mi-a „predat” lectia diplomatiei, a dragostei. Am invata multe si de la mama, care este o luptatoare, o invingatoare, o fiinta rea de gura, dar extraordinar de buna. Asadar, familia, oricum ar fi ea, nu se poate schimba. Ii acceptam si iubim pe toti asa cum sunt. Si asta vreau sa ii invat si pe copiii mei.
- Nu mai sunt invidioasa pe dragostea bunicilor si timpul petrecut cu ei! Imi e rusine sa recunosc cat am stat pe forumuri sa caut informatii despre: „Copilul o iubeste mai mult pe bunica”. S fugea la bunici de cum intrau pe usa si nu mai avea treaba cu mine cateva zile cat stateau aici. Eventual venea doar la masa pe vremea cat inca mai era alaptat. In rest, parca uita ca exist. Oricat mi-as fi dorit sa nu simt gelozie, nu puteam evita asta. Prostii. Nimeni. Absolut nimeni nu va poate lua locul in inimile copiilor vostri. Fiindca inimile lor sunt mari si este loc pentru toti. Dragostea bunicilor este o binecuvantare si trebuie apreciati pentru timpul pe care il petrec cu nepotii. Spre exemplu, chiar acum S este in vizita la bunici, la tara. In primele 2-3 zile, cand il sunam, primul lucru care ma intreba era: „Mami, cand vii sa ma iei?” Asadar, nu va panicati din acest motiv. Petreceti timp de calitate cu copiii vostri! Asigurati-va ca au tot ce le trebuie ca sa creasca sanatosi si fericiti si totul va fi bine! Nu va scoate nimeni din inima lor, nici macar daca ii trimiteti in vacanta o vreme!
- Nu l-am mai luat din patut la primul scancet! Nici la al 2-lea. Uneori nici chiar la al 3-lea. Si nu pentru ca nu am vrut, ci pentru ca eram in mijlocul cate unei povesti captivante, iar daca ma ridicam atunci din pat de langa S s-ar fi ridicat si el si am fi luat apoi ritualul de culcare iar si iar pana cand as fi cedat nervos. Mi s-a rupt sufletul de D de multe ori, dar am avut noroc ca este un copil linistit. L-am luat si in pat cu noi de multe ori, inainte de inceperea ritualului de culcare. Dar pe masura ce creste devine si el tot mai strengar. Stie ca langa S e rost de joaca, asa ca nu sta locului si se atata unul pe celalalt, adormind foarte greu.
Sunt multe lucruri pe care le-am facut diferit cu cel de al 2-lea copil, dar cel mai mandra sunt de dezvoltarea mea personala. Am inlocuit forumurile si televizorul cu tot felul de cursuri, webinarii si carti. Ma documentez despre cresterea stimei de sine, trezirea la realitate, dezvoltarea personala, dar si tehnici de antreprenoriat si cursuri aplicate. Ma simt din nou o persoana utila. Vreau sa ma dezvolt pentru mine si pentru copiii mei, ca sa ii pot indruma corespunzator atunci cand imi vor cere sfatul. In fiecare zi avem cate ceva de invatat, trebuie doar sa cascam ochii si urechile si sa fim deschisi catre schimbare.