Emotiile pe care le-am trait zilele acestea m-au dat peste cap complet. M-au trimis in trecut, la o discutie pe care am avut-o cu cateva mamici de copii cu intolerante si mi-am spus inca o data, cu voce tare: „Niciodata, dar NICIODATA sa nu spui niciodata”. Fiindca necazul pandeste la fiecare pas si nu stim ce ne rezerva viitorul. Nimeni nu poate sti ce va fi maine.
Am fost atinsa atunci de emotiile, de mahnirea acelor mame care avusesera experiente neplacute cu copiii pe la diverse crese si gradinite, de stat si private. Nu-mi amintesc exact vorbele lor, dar stiu ca sunau ceva de genul: „Am discutat cu conducerea unitatii si parea foarte intelegatoare, deschisa sa ne ajute, am discutat aproape un ceas despre ce are voie si ce nu sa manance, iar la final, cand ne-am ridicat sa plecam, in semn de amabilitate si ca sa se imprieteneasca mai bine cu cel mic i-a oferit copilului un biscuite… Cu gluten„. Va imaginati ce a simtit atunci mamica aceea? Eu la vremea aceea credeam ca am inteles. Doar credeam. Simteam pentru ea, si pentru celelalte care trecusera prin situatii similare, un soi de compasiune, combinata cu admiratie. Si asta pentru ca dupa incercarile disperate de a isi integra copiii in diverse institutii s-au gandit ca pana mai cresc ar fi bine sa ii reuneasca pe toti la un loc, si sa fie sub stricta lor supraveghere. Dar din pacate nu poti face asta la nesfarsit, si nu toti parintii pot face asta. Copiii trebuie lasati sa isi traiasca propria viata, sa intre in sistem, asa cum este el cu bune si cu rele, si sa invete sa se descurce cumva, precum niste pestisori intr-o mare plina cu rechini.
De ce am facut tot acest preambul? Pentru ca au trecut multi ani de la intamplarea despre care v-am povestit, acum acei copii sunt deja mari, si speram, SPERAM din tot sufletul ca lucrurile sa se fi schimbat putin in tot acest timp. In bine, evident. Se pare insa ca nu. Din pacate, ne lovim acum de exact aceeasi problema. Multi oameni au auzit despre alergii si intolerante, insa PUTINI cunosc ce inseamna cu adevarat acestea, iar NIMENI nu isi asuma sa aiba grija de copiii nostri. Desi legea spune ca toti au drepturi egale. Cu parere de rau o spun pentru toti cei care se pot simti lezati de vorbele mele, desi nu asta este intentia cu articolele pe care le postez pe blog despre experientele noastre. Copilul meu nu este o PROBLEMA, si nu vreau sa arunc asta in spatele nimanui. Este un copil si atat. La fel ca toti ceilalti din grupa sau din gradinita. Iar cand spun la fel ma refer la modul general, fiindca noi ca oameni nu suntem identici, nu avem aceleasi calitati si defecte, aceleasi pasiuni sau nevoi. Personal, copilul meu are nevoie de putin mai multa atentie in timpul mesei. Atat. De restul ne ocupam noi, fiindca legea ne permite mai nou sa asiguram mancare fara gluten de acasa, in conditii sigure de necontaminare.
De ce ar fi nevoie pentru ca situatia sa fie mai usoara pentru toata lumea? Atat pentru noi, ca parinti, cat si pentru cadrele didactice?
E NEVOIE de personal specializat, care sa gateasca si sa serveasca in institutia de invatamant hrana copiilor cu alergii, intolerante, boala celiaca in conditii de necontaminare. Asta ne-ar scuti pe noi, ca parinti, de cele 3-4 ore petrecute zilnic in bucatarie pentru prepararea meniului, ore care se adauga la cele minim 8 lucrate pe zi, fiindca ce credeti? Ma tot plimb cu caruciorul cu copiii printre blocuri, am ajuns cu ei si ceva mai departe de casa, si n-am vazut in niciun pom crescand bani in loc de frunze. Mai trebuie sa ne si intretinem copiii si sa le luam tot ce le trebuie pentru a creste frumos, sanatos si armonios. Nu ma vait, fiindca e copilul meu si as face orice pentru el, dar doar ca fapt divers mentionez, pentru necunoscatori: stiti ca un pachet de biscuiti fara gluten este de la 14-15 lei in sus? In conditiile in care biscuitii obisnuiti din grau se gasesc poate si la 1,5-2 lei? Asadar, timpul este important pentru noi. Vreau sa petrec acest timp cu copilul meu, sa nu mai planga dimineata cand il las la gradi ca mai vrea sa stea putin cu mine, fiindca dimineata in loc sa il tin in brate am stat in bucatarie sa ii fac pachetul pentru micul dejun, sa aiba si el ceaiul sau laptele cald ca ceilalti copii. Mi s-ar parea cel putin ciudat sa ii pun ceaiul la pachet de seara ca sa il incalzeasca cineva a doua zi. Ma doare sufletul sa ii fac asta.
Asadar, personalul specializat din institutiile de invatamant ar usura mult situatia atat pentru parinti, cat si pentru copii.
E NEVOIE de personal instruit in institutiile de invatamant si referitor la cunoasterea bolilor, alergiilor, intolerantelor. Instruire atat pe partea medicala, referitor la ce au si ce nu au voie sa consume persoanele cu diverse afectiuni, cat si pe partea psihologica. Aspectul psihologic este deosebit de important. Discut zilnic cu copilul meu despre regimul strict pe care il tine. Ii explic cum ma pricep eu mai bine DE CE nu ii este permis sa consume sau cel putin sa guste produse cu gluten. Pofteste la biscuitii copiilor, la feliile de paine din care se infrupta cu pofta in fata lui, inghite in sec si de multe ori il vad cum i se umezesc ochisorii si ii evita. M-a rugat de multe ori sa mergem la copii, intre blocuri, iar dupa ce ii vedea ca isi scot pachetelele cu diverse crantanele ma tragea disperat de pantaloni sa plecam, sa ne jucam in alta parte. Chiar daca de multe ori si eu eram pregatita cu o gustare pentru el. Sunt situatii care nu pot fi evitate, sunt de acord. Din pacate, este peste puterea noastra. E nevoie de timp, de rabdare si multa intelegere. Dar sunt si lucruri care il pot ajuta sa se simta putin mai confortabil, un pic mai aproape de realitatea celorlalti.
In prima zi ne-am prezentat cu zambetul pe buze la gradinita, si-a luat la revedere de la mine si mi-a trimis un pupic de la distanta in timp ce intra pe usa unitatii. I-am promis ca vin repede sa il iau si m-am tinut de cuvant. Totusi, a doua zi nu a mai vrut la gradi. A plans foarte tare, s-a zbatut si ma implora sa nu il las… Nu am inteles de ce, dar cu siguranta nu e singurul caruia i se intampla. Si totusi, de atunci in fiecare zi a procedat la fel, iar seara, inainte de culcare, il tin in brate si vorbim mult, pana adoarme. Printre altele, am discutat si despre ce NU ii place la gradinita. Si mi-a spus ca „au niste cani prea mari acolo„. Problema nu era de fapt canile. Ci faptul ca el NU avea o astfel de cana, ci isi bea laptele din sticla pe care i-o trimit eu de acasa. L-am intrebat daca isi doreste si el sa aiba o astfel de cana, si initial a spus ca da. Apoi a completat ca ii place si sa bea din sticluta lui. Oare ce zace ascuns in acest suflet minunat, care se resemneaza pentru a ne face noua pe plac? La aceste randuri plang. Din nou. Pentru ca nu gasesc intelegere. Nu vreau ca al meu copil sa fie, citez: „o povara aruncata in spatele cuiva”. Vreau doar sa i se respecte dreptul la egalitate, la o viata cat se poate de normala, de apropiata cu a celorlalti copii, chiar daca are altceva in farfurie. Cat poate fi de greu sa rastorni o sticla cu ceai sau lapte intr-o cana? Despre asta e vorba si nimic mai mult. Da, eu inteleg. Inteleg ca inceputul e mai greu, ca e dificil cand nu e copilul tau, ca e o responsabilitate in plus, dar in niciun domeniu nu sunt mereu lucrurile roz. Cu totii avem parte si de situatii speciale la serviciu si in viata de zi cu zi, trebuie doar sa dam dovada de intelegere, fiindca pentru copii orice detaliu poate face diferenta. Iar eu imi doresc din tot sufletul sa mearga cu drag la gradi, in fiecare zi, fara sa se simta aratat cu degetul precum Ratusca cea urata.
NOTA!
Dragi parinti de copii cu alergii, voi ce situatii deosebite ati intampinat la gradinita/scoala? Ce masuri credeti ca ar trebui luate pentru a le fi mai bine copiilor nostri?
*Articolul face parte din seria povestilor noastre de familie si nu reprezinta o acuzatie la adresa cuiva!