Cu gesturi obisnuite si pasi mici m-am trezit, deunazi, foarte placut surprinsa, ca langa mine creste un pui de om cu suflet bun si mare. “Multumesc, mami, pentru ca mi-ai explicat”, mi-a zis. In prima faza nu am realizat ca vorbeste cu mine. Apoi, am reanalizat rapid in minte vorbele lui. A folosit cuvantul mami, deci cu mine vorbea. Dar pentru ce imi multumeste acest copil minunat? Pentru ca i-am explicat de ce nu are voie sa manance cu mainile murdare, ori pentru ca i-am explicat de ce e periculos sa mearga cu bicicleta pe strada, ori ca i-am explicat de ce nu are voie sa manance biscuiti cu gluten?! Da, acestea sunt doar cateva dintre exemplele pentru care a inceput sa imi multumeasca. De ce o face? E o intrebare buna.
Atunci cand vine vorba de copiii mei, imi place sa le acord toata atentia necesara, sunt rabdatoare cu ei, incercam sa evitam pedepsele si sa impunem reguli si limite pentru a creste frumos. Ma documentez incontinuu despre cum pot fi o mama mai buna, in conditiile in care sunt provocari la fiecare pas si de multe ori simt ca imi pierd rabdarea si imi vine sa urlu dupa o pauza de un film, macar. Ma gandesc la fantezii cu bone, la cum sa mai chem bunicile in vizita sau cum sa fac sa am si eu un moment de respiro, sa am mai mult timp pentru pasiunile mele si sa imi exercit “meseria” de parinte numai in conditii de bunadispozitie. Fiindca e greu sa iti pastrezi calmul cand cei doi copii sunt nonstop cu tine 24 de ore din 24 si pandesc orice prilej pentru a se imboldi. De aceea, in conditiile in care cel mare devine si foarte agitat spre seara, pentru ca nu mai vrea deloc sa doarma la pranz, caut tot felul de trucuri pentru a le atrage atentia. De multe ori reuseam sa fac asta cu cartile pentru copii. Citeam povesti la rand din cartea lui preferata. Sau alteori i se punea pata pe o povestioara si o citeam pe aceeasi de 5-6-7 ori . De la o vreme, insa, vrea sa ii spun mereu povestea lui Erik, un copil cu intoleranta la gluten, inventat de mine la ceas de seara, in functie de provocarile intalnite de noi peste zi. Nu imi dau seama daca s-a prins ca e vorba despre el, dar e fascinat de acest baietel. Iar eu profit de situatie pentru a ii explica absolut tot ce se intampla cu el, cu lux de amanunte. De aceea, de la o vreme am observat ca a prins acest obicei, de a nu lasa lucrurile nelamurite. Spre exemplu, daca imi cere inghetata in parc, iar eu ii spun ca nu are voie, continua sa intrebe de ce, de ce, de ce… pana este lamurit absolut complet, nu se mai multumeste cu un simplu nu sau da.
Ultima oara cand m-a impresionat foarte tare a fost zilele trecute, cand m-a rugat in parc sa il las sa se dea pe trambulina. Apoi si-a incercat norocul cu calutii, cu masinutele, cu un porumb fiert… A luat la rand tot ce vedea in fata ochilor. Iar eu i-am explicat tot ce se poate si ce nu se poate. Si i-am dat argumente de fiecare data. A apreciat foarte tare ca i-am reamintit ca am fost impreuna la magazin si am fost imbracata cu altceva si am uitat banii in buzunarul pantalonilor scurti, iar ce am la mine imi ajung doar pentru ceva anume. Si a apreciat si cand i-am spus ca am bani suficienti, dar nu este momentul sa facem un anumit lucru, pentru ca…
S-a obisnuit sa fie consultat in tot ceea ce facem si e fericit atunci cand ii spun adevarul, chiar daca de multe ori acesta nu este conform asteptarilor lui. Uneori ma doare ca trebuie sa il refuz, dar trebuie sa punem si limite, trebuie sa invete sa aprecieze ceea ce are si sa dam testul rabdarii. Ma uimeste, insa, ca imi multumeste pentru lucruri sau gesturi la care nu m-as astepta sa o faca. A vazut el asta undeva… Sau… poate e intr-adevar foarte recunoscator ca ii explic pe intelesul lui si nu ramane niciodata nelamurit. Oricum ar fi, in ciuda oboselii si greutatilor, sunt recunoscatoare ca am asa copii minunati.