„Se poate trai fara gluten. Nu totul sta in mancare. Lasa ca ne descurcam noi cumva, bine ca nu e ceva mai grav…”, ne-am spus initial. Asa este, multumesc lui Dumnezeu ca nu este ceva mai grav! Dar… putea sa nu aiba nimic. Fiindca, adevarul e ca viata fara gluten este grea. Da, incercam sa avem mindsetul potrivit pentru a continua, incercam sa fim optimisti pentru a-l incuraja, incercam sa facem totul cat mai bine, pentru a nu resimti copilul cat este de greu si pentru a-l obisnui mai usor cu noul stil de viata. Dar, strict intre adulti fie vorba, este al naibii de greu, din orice unghi ai privi.
Atat timp cat suntem acasa, lucrurile sunt mai simple, fiindca putem controla exact ce si cum mancam. Odata ce am iesit pe usa, insa, totul se complica. De la gustarile pe care le vede in parc la copii si la care pofteste, pana la imposibilitatea de a cumpara ceva, orice, de la magazinul din coltul strazii in caz ca ramai fara provizii si pana la proasta aprovizionare chiar a magazinelor mari din provincie. Imaginati-va ca bunicii au fost nevoiti sa plece de la tara in municipiul resedinta de judet ca sa caute paine fara gluten si nu au mai gasit nici acolo… Ne-au anuntat tarziu ca au ramas fara provizii, sperand ca se pot descurca singuri, dar nu a fost asa. Povestea se poate repeta atunci cand mergi in concediu, si chiar cand suntem acasa, fiindca nici aici nu gasim mereu tot ce ne trebuie. Dar, cu putina organizare, cu proviziile ne descurcam cumva.
Teoretic, toti prietenii nostri stiu de intoleranta la gluten. Practic, m-am trezit intr-o zi ca tatal celei mai bune prietene a copilului, cu care petrecem timp aproape zilnic, ne-a oferit grisine. Deci pur si simplu i-a oferit. Nu m-a intrebat daca ii dau voie sa ia sau daca e posibil sa aiba gluten. Nu imi e clar daca a facut-o din dezinteres sau pur si simplu din ignoranta. La fel se intampla si cu copiii, pe la locurile de joaca. Iar problema este ca el e mic, e foarte mic inca si imi e teama sa nu ia ceva din greseala, de pofta, din entuziasm. Ok, pot controla asta intre blocuri, in preajma cunoscutilor… dar ce ne vom face la gradinita, spre exemplu?
Cum ramane si cu iesitul in oras? Conform contaminarii… nu poate manca nimic, dar nimic din restaurant. Nu am citit doar pe forumuri si nici nu sunt paranoia. Pur si simplu am testat. Ultima oara cand am cerut la restaurant doar friptura si cartofi natur, specificand clar problema, si sa se transmita bucatarului sa nu foloseasca aceleasi instrumente, sa puna pe farfurie distincta si asa mai departe, am primit un dish extraordinar, demn de Masterchef, doar ca pe un sfert de farfurie erau asezate frumos 2 bucati apetisante de… foccachia. Cu gluten. Pe aceeasi farfurie. Mai e nevoie sa continui?
Ce facem in concediu? Am incercat varianta all inclusiv, iar pentru el mancare congelata, pregatita de acasa, si mancare gatita in deplasare. Dar, cand te asezi la masa: CUM sa mananci ceva ce el nu are voie, cand intreaba: am si eu voie din asta? Mi se pune un nod in gat si efectiv nu mai pot inghiti. Exclus pe viitor sa mai facem asta. Este prea mic ca sa inteleaga fara a se frustra, sau sa devina un introvertit, sa nu ne mai povesteasca ce simte.
Cel mai indicat, pentru persoanele cu intoleranta la gluten, este sa opteze pentru varianta self-catering. Desi, a gati in concediu nu mai este un concediu in adevaratul sens al cuvantului, dar asta este. Din pacate nu avem de ales. Decat daca nu vrem sa optam pentru tari precum Spania, Italia, unde rata acestor boli este foart mare si unde se gasesc multe restaurante prietene gluten free. La noi sunt putine, foarte putine, iar in Bucuresti lista incepe cu cofetarii, unde si acolo tot pe baza de delivery se poarta. Deci celiacii saracii nu prea au ce cauta la restaurant. Poate doar pentru atmosfera si hidratare, o apa cu lamaie si cam atat.
Si-n final imi vine in minte din nou intrebarea: „Lactoza mi-a dat voie doctora. Dar gluten cand”? Ii aud vocea ca un ecou: „gluten cand, gluten cand, cand…” Si-mi rascoleste fiecare por, si-mi zornaie in vocea interioara un milion de „De ce”uri la care nu mai are rost sa incerc sa caut raspuns, fiindca stiu ca El ne-a dus pe aceasta carare si va avea grija de noi pana la capat. Mai las sa curga un rau de lacrimi si atipesc putin. Noaptea e un sfenic bun, maine vine intotdeauna cu noi si noi provocari, iar mintea trebuie sa imi fie limpede, pentru a calauzi un suflet de copil pe lungul sau drum prin viata fara gluten.