Momentul intalnirii baietelului meu mare cu fratiorul nou-nascut m-a framantat multa vreme. Era incantat de ideea ca vom „avea” un bebe, stia ca este la mami in burtica, dar ma gandeam cu teama la clipa in care il va vedea in bratele mele. Brate dupa care el tanjeste de luni bune, si care a inteles ca il pot cuprinde, cu toata dragostea, dar numai atunci cand stau asezata: „Mami nu te poate ridica”, I-am tot repetat din trimestrul 2 de sarcina, si pana la urma s-a resemnat. Desi, privirea lui de baietel matur, nemultumit in sinea lui, ma urmareste si acum…
Am sosit de la spital si il asteptam cu sufletul la gura pe Stef. A stat la sora mea cat timp nu am fost acasa, astfel incat tati sa se poata ocupa de treburile organizatorice legate de intampinarea noastra acasa. Bebe era la el in patut cand a sosit. Simteam cum emotiile ma napadesc, m-am lasat in genunchi si l-am imbratisat. L-am „luat in brate” asa cum o faceam deja de multa vreme. L-am pupat pe toate partile si nu ma mai saturam de mirosul lui. Mi se parea ca a crescut in cateva zile asemenea lui Fat-Frumos, ca altii in cateva luni. Era baietelul meu mare-mic, urias in comparatie cu bebita, cu care se obisnuise bratele mele in ultimele zile, si totusi atat de mic si neajutorat. „Are doar 2 ani, mi-am zis atunci, e si el mic…” Intre timp, sora mea l-a luat pe bebe din patut si l-a adus sa I-l prezinte. Nu stiu ce I-au mai povestit ei in ultimele zile, dar reactia lui ne-a emotionat pe toti……………………….