Viata cu 2 bebelusi: prima zi singuri acasa

Primele zile acasa in formula de 4 au fost minunate. Am stabilit impreuna cu sotul sa punem accent pe timpul petrecut cu copiii, sa lasam totul in plan secund, fiindca treburile casnice oricum nu se termina niciodata, asa ca ne-am simtit ca intr-un concediu. Ne-am dat ragaz sa ne acomodam unii cu altii, sa testam scheme de adormit copiii, de facut baita, de hranit si de iesit afara. Nu au fost 2 zile la fel ca program, ne-am ghidat in functie de nevoile si de cheful fiecaruia, dar a fost bine. Insa, cum tot ce e frumos are si un final, concediul lui tati s-a terminat si a venit vremea sa ne mobilizam in formula de 3: mami si cei 2 bebei.

Planul stabilit cu sotul spunea ca, pentru a reusi sa ma descurc singura cu ei, sa ne petrecem timpul in casa: mai mancam, mai dormim, mai ne jucam, iar seara iesim impreuna afara. Fiindca este greu sa iesi afara de unul singur si cu caruciorul cu bebe si cu cel mare cu bicicleta, mai ales cand acesta din urma nu prea asculta si dispare de langa tine cand nici macar nu ai apucat sa intorci capul. Si, totusi, cand am vazut cat este de frumos afara in prima noastra zi de „singuri acasa”, mama eroina din mine a zis sa incerce marea cu degetul. Asa ca ne-am pregatit frumusel toti, vreme de vreo 2 ceasuri, si am stat la fel de frumos in casa, fiindca baiatul meu cel mare a hotarat la usa ca nu mai vrea sa iasa afara. Mai aveam doar sa il incalt pe el, atat. Dar nu a vrut si pace. Ce ii poti face? La fel cum dragoste cu forta nu merge, nu am insistat nici eu. Cum ar fi fost sa reusesc sa il scot din casa, ca apoi sa ii pierd urma pe-afara?! „Doamne fereste!”, cum ar zice el.

Asa ca ne-am jucat, ne-am invartit unul dupa altul, i-am schimbat de scutece pe rand, cu tot ritualul de spalat la chiuveta sau in cada, dupa caz; ne-am mai alergat cu castronelul cu mancare prin toata casa si nici nu ne-am dat seama cand a trecut timpul. Daca inainte nu primea mancare decat in bucatarie, de cand a venit bebe, baiatul cel mare, Stef, a devenit mai plangacios, mai mamos, si ne-a prins slabiciunea aceasta, de a nu-l certa (intentionam sa fim cat mai atenti si rabdatori cu el, sa nu simta ca prezenta lui bebe il afecteaza in vreun fel), asa ca profita la maximum si ne cere mancare peste tot. Si cand spun ca „cere” a se citi exact asa, fiindca de multe ori nici nu o gusta. Pe pricipiul: „vreau supa! nu mai vreau supa!” sau „vreau biscuit! nu mai vreau biscuit!” si poate face asta toata ziua, pana cand incepe sa planga la un moment dat din senin, iar tu ca mama cunoscatoare de odrasla care nu e la prima abatere il iei cu binisorul si el recunoaste intr-un tarziu ca il doare burtica de foame. Toate bune si frumoase, pana aici. Tot din aproape in aproape incerci sa il convingi sa incerce sa guste macar ceva. Si lucrurile se aseaza rapid daca apuca sa imbuce cateva guri pana sa se trezeasca cel mic. Fiindca sunt si momente cand bebe parca simte ca atunci e un moment mai tensionat, face si el ochisorii mari si incepe sa tipe din toate puterile, ca si cand nu si-ar fi luat portia cu jumatate de ora mai devreme. Si, uite-asa, ne gasim de multe ori la masa toti 3: pe unul il tin in brate, bine mufat la san, iar cu mana libera fac avioane spre o gurita care se roteste in toate directiile si sporovaie te miri ce…

Dupa ce termina de mancat ne intoarcem pe campul de joaca. Iar cand il prind mai binedispus si ii recunosc semnalele il mai rog sa stea pe olita, dar fara succes. Si asta se intampla tot de cand suntem in formula de 4. Daca inainte incepuse sa isi faca nevoile fie la oala, fie la wc si cerea chiar el chilotei de baieti mari, acum chiar se amuza ca face si el in pampers, la fel ca bebe. Si de multe ori cere sa il schimb primul – ca deh, trebuie sa capteze din plin atentia lui mami. Deci, regresia fratelui mai mare in momentul in care apare in casa un bebelus este probata si adeverita in cazul nostru.

Cu toata tevatura aceasta, in prima zi singuri acasa ne jucam putin, mai putin decat imi propusesem. Au fost si momente mai tensionate, dar si momente cu rasete zgomotoase, cu cantecele si glume la care am chicotit impreuna. Timpul a trecut rapid si, cum ne pregateam noi sa intindem un nou joc pe covor, s-a auzit cheia rasucindu-se in usa. Salvati de clopotel, cum s-ar zice. A sosit tati, iar de aici lucrurile sunt mai usoare. Cel putin pentru mine. Pentru el, pe care il luam de bun desi ajunge obosit dupa o zi de lucru la serviciu nu stiu cum este. Dar, vorba aceea: „O data sunt copiii mici.”

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *