Primul Paste din viata lui S. a fost pentru noi toti relaxare si voie buna. Am mers la tara la strabunica, am ciocnit oua, am servit masa in familie si am stat la aer curat. Ne-a facut cadou matusa lui cate un tricou inscriptionat cu Primul meu Paste si avem si o sedinta foto draguta de atunci. Primul Paste al lui D., in schimb, a fost tot unul memorabil. Din pacate insa, l-am petrecut doar noi 2 si inca 2 necunoscuti, intr-un salon trist si semi-insalubru de spital. Piticul a facut laringita si nu am avut de ales. Imi era teama sa raman internata acolo, dar si mai frica sa plec cu el acasa pe semnatura, in conditiile in care nu putea respira bine. Am ales raul cel mai mic, zic eu.
Ne-am pregatit mult pentru sarbatorile pascale. Am inceput sa impachetam cu 2 zile inainte de plecare, am burdusit masina cu rucsaci, geamantane, carucior, biciclete, jucarii si accesorii, pe langa cele 2 scaunele de masina din dotare – a se intelege.
Laringita, bat-o vina!
Ne-am imbarcat abia dupa orele pranzului, cu ceva nervi si oboseala din cauza pregatirilor si bagajului, dar entuziasmati ca avem inainte mai bine de o saptamana de stat la aer. Si a fost… dar doar pentru unii.
Am ajuns in provincie in jurul orelor 17. Am stat putin pe afara, S. a inspectat puii, ratele, tractorul bunicului, rosiile si ce i s-a parut lui mai interesant dupa o asa lunga pauza de la viata la tara. D. a stat cu bunica si strabunica. Era bine dispus, radea cu gura pana urechi. L-au pus in leagan si se distrau pe seama lui cat este de cuminte. Apoi l-a plimbat putin prin curte bunica, de manute, fiindca e tare dornic sa mearga in picioruse. A urmat programul uzual de seara si a adormit linistit. Inca se trezeste de mai multe ori pe noapte. La prima trezire, pe la 23 si un pic, plangea si se arcuia in toate felurile, refuzand sanul, pe care altminteri il lua imediat, manca putin si se culca la loc, neintors. A plans tare de tot, ragusit, de am zis ca ramane fara glas. Ne-am speriat, evident. Nu avea temperatura. I-am dat totusi putin panadol… in speranta ca va dormi mai linistit. Ne invinovateam deja ca poate l-am tinut prea mult afara, neobisnuit fiind. La urmatoarea trezire, pe la aproape 1 noaptea, deja nu mai respira bine. Haraia urat, tusea si mai ragusit si nici nu putea sa planga bine. Am pus repede ceva pe noi, am luat rucsacul si la Spitalul Municipal ne-am oprit. Din cauza Pandemiei de coronavirus, nu e voie decat un insotitor. Asa ca a intrat doar cu mama, si am mai iesit de acolo dupa 4 zile.
Insuficienta respiratorie acuta. Diagnostic secundar: laringita acuta.
Cauze? Aer conditionat, persoane contagioase din jur, habar nu am. Explicatia medicilor a fost ca bebelusii sunt sensibili, si vestea si mai proasta este ca: daca a facut o data exista riscul sa mai faca. Hm! Asta nu imi place deloc.
Trecand peste faptul ca am stat internati fix de Paste, internarea in sine, cu tratamentul, cu injectiile, cu aerosoli si ce a mai facut, a fost totul greu suportat de bebelusul meu fragil. Pana i-au pus branula, la internare, l-au intepat in ambele piciorusi si in ambele manute. Abia la a 4-a incercare au reusit sa puna branula. Simteam ca mor acolo de suparare… Daca ar fi putut respira bine, as fi plecat atunci pe loc acasa cu el. Nu pot descrie in cuvinte privirea lui inspaimantata, care ma fixa insistent. Era speriat ca o caprioara haituita de vanatori… Of. Multumesc lui Dumnezeu ca am trecut cu bine peste aceasta experienta. Si ma rog sa nu mai avem parte niciodata de asa ceva!
Nici de boala, nici de sistemul medical!
Sa fim sanatosi cu totii!