Plansete in Paradis. Bebe are colici de cateva zile. Nu sta treaz noptile, dar are o criza de doua-trei ore pe zi in care este mai marait, plange inconsolabil si nu prea il poti lasa jos din brate.
Fac tot posibilul sa il ajut sa treaca mai usor peste aceste momente neplacute. Il masez pe burtica si pe spate, il ajut sa elimine gazele facandu-i bicicleta cu piciorusele si il tin ridicat pe umar. Pozitia aceasta il calmeaza cel mai bine. La fratele lui functiona si pozitia „avion”, tinut cu fata in jos si mainile pe sub burtica, dar pe el nu il ajuta. Din contra, mai tare se supara. Simte nevoia sa stea lipit de pieptul meu si sa suga pentru a se calma, dar cand stomacelul este prea plin incepe sa verse in cascada. Si plange de durere, apoi rade, dupa care incepe o noua criza de plans. Si tipa din ce in ce mai tare, ca pentru o clipa am impresia ca nu imi mai aud nici gandurile. Urletul lui se impleteste cu cealalta voce de copil, care sta agatat de fusta mea, incolacit efectiv de piciorul drept, strigandu-ma: „Maami, mami…”.
Incerc sa imi fac loc printre jucariile intinse pe covor, cu el agatat in continuare de piciorul meu, cand aud: „Mami, ie si mie dou de tine. Bache, mami” (Mami, imi este si mie dor de tine. Brate, mami). Simt cum sufletul mi se sfarma in mii de bucatele. Ma las usor pe genunchi si il imbratisez cu mana libera. Bebe urla cat il tin puterile. Il strang tare la piept, doar doar se linisteste un pic, in timp ce il sarut pe frunte pe Stefan si il asigur de toata dragostea mea. Sub ce forma sa ii mai explic acestui copil de 2 ani ca pe el nu il pot lua in brate fiindca sunt operata sau fiindca am mainile deja ocupate?! Cum sa consolez cei doi ochisori care implora parca putina atentie?! Dupa ce ne iubim putin pe covor, cu bebe urland, imi vine o idee de joc. Fiecare are un bebelus pe care il doare burtica si care trebuie plimbat si tapat usor pe spate. Vorbim cu bebelusul, ii cantam si ss-im de zor. Asa ca tati e primul care primeste rapid o papusa, apoi ii dau si baietelului un bebe de jucarie, ca sa pot relua lupta cu colicile bebelusului adevarat. Si, uite-asa, ne gaseste 10 seara facand prin casa trenuletul cu bebelusi. Eu stau cuminte in ultimul vagon. Atmosfera se destinde rapid, usor-usor plansetele se domolesc si toata lumea este fericita.
Cand se mai calmeaza putin, cel mic este preluat de tati, iar eu pot merge linistita sa il culc pe Stefan. A asteptat sa ma eliberez si sa il asigur inca o data de toata dragostea mea. Imi cere o poveste, apoi lapte, inca o poveste si inca o imbratisare, ii cant „Nani Nani”, il tin strans de mana si atipesc cateva minute langa el. „E atat de mic…”, imi spun pentru a mia oara. In comparatie cu bebe, Stefi mi se pare de multe ori un urias. Si totusi, e atat de mic si sensibil, si are atata nevoie de noi… Imi doresc sa petrecem impreuna timp de calitate, sa ne jucam cat mai mult, ca rasetele noastre sa inveseleasca peretii, iar aroma lor sa dainuie in casa si peste ani si ani.