Daca in prima noastra zi singuri acasa Stefan a avut chef sa leneveasca in casa dupa ce m-au trecut toate transpiratiile alergand dupa el sa il hranesc si sa il schimb , in ziua urmatoare l-am gasit mai binedispus. A cerut chiar el sa iasa afara, la copii, asa ca a mancat linistit de data aceasta, ne-am aranjat rapid, l-am pus pe bebe in sistemul de purtat si… yey, am reusit sa iesim!
Am preferat sa il tin pe bebe in brate, si nu in carucior, fiindca altfel nu pot tine pasul cu cel mare. In plus, conditia ca sa iesim afara impreuna a fost ca Stef sa isi ia orice jucarie doreste, mai putin bicicleta sau trotineta, care il puteau propulsa intr-o secunda la un kilometru distanta de mami. A ales un telefon de jucarie. Ca sa nu iau prea mult bagaj cu noi, m-am mai inarmat cu cateva baloane de umflat, in caz ca se plictisea rapid, am luat sticluta cu apa, servetele si alte cateva lucruri necesare si cam asta a fost. Cum am iesit in spatele blocului, i-a venit pofta de pufuleti. Nu prea mai vreau sa ii dau gustari intre mese, dar am zis sa nu il refuz de data aceasta. Asa ca am mers frumos la magazin, unul langa altul pe trotuar si de mana doar pe strada, asa a vrut si chiar ma atentiona cand nu mai suntem pe strada. A fost cuminte.
Desigur ca au fost si momente de „ne-ascultare”. Cum s-a intalnit cu prietena de joaca s-au imboldit putin, nu le mai ajungeau baloanele pe care le-am umflat, s-au urcat pe rampa de langa scara desi l-am rugat insistent sa nu o faca, dar astea sunt la ordinea zilei. Sincer, nu stiu cat de bine procedez, dar am ajuns sa il las de multe ori sa faca si lucruri care imi displac, sau care imi provoaca mie personal temeri (cum e de exemplu cocotatul acesta peste tot, de unde mai cade si isi juleste permanent genunchii). Am impresia uneori ca stau numai cu gura pe el si nu il las sa termine un joc cum ar vrea. Oricum, si daca ii tot zic si el insista cu ale lui, pana nu se loveste cu capul de pragul de sus, cum se spune, tot nu se lasa. Plange, se ambitioneaza si tot ca el iese. Asa ca prefer sa ii ofer putina libertate si sa insist cand este absolut necesar. Cum ar fi spre exemplu alergatul spre strada. A avut o perioada in care fugea intentionat cu bicicleta in strada. Am lucrat mult la acest aspect. I-am explicat cum ne-am priceput noi mai bine, l-am rugat, l-am implorat, ba chiar l-am si amenintat ca ii confiscam bicicleta. Se pare ca ar fi inteles, dar mai uita cateodata (am observat ca in special atunci cand este obosit sau nervos) si tot mai incearca marea cu degetul.

Dar, sa revin la prima iesire afara doar cu mami. Am avut mare noroc ca bebe, fiind hranit cu putin timp inainte, a dormit linistit in sistem si am putut sa ma ocup doar de baietelul cel mare. Am avut mainile libere si ochii doar pentru el. Nu va imaginati insa ca cel mic sta mereu ca un ingeras in sistemul de purtat. Daca ii este foame sau are cel mai mic disconfort, il apuca asa o suparare de trezim 2 scari de bloc din 3 si trebuie sa il scot din sistem. Si-atunci, cu el la san, mai raman doar ochii pe Stefan, si nu stiu cat de repede pot alerga asa dupa el. Cu teama asta am stat afara vreo ora si jumatate, timp in care strumful s-a jucat cu prietena sa din bloc. Timp suficient cat sa imi amorteasca spatele, si bebe mititelul cred ca amortise si el. Au inceput rugamintile pentru intrarea in casa. S-a induplecat cu chiu cu vai, fiindca a intrat pana la urma si vecina. Ajunsi in casa ne-am spalat, ne-am schimbat, dar nu a fost cale sa manance. Nici macar sa guste nu a vrut, desi pregatiseram supa impreuna dimineata. Si, uite-asa, sa mai zica cineva ca mamele „stau” acasa degeaba. Buna gluma. Adevarul insa este ca, in momentul in care ai un copil, daramite doi, timpul tau nu iti mai apartine. Timpul tau este al lor si ti-l organizeaza dupa programul si cheful lor. Astazi insa sunt norocoasa. Au adormit aproximativ in acelasi timp, asa ca profit sa imi pastrez si eu o ora din acest timp pretios doar pentru mine, sa ma odihnesc, sa beau linistita, cu inghitituri mici, un pahar mare cu apa, si sa imi incarc bateriile.