„Te iubesc, mami”, mi-a spus copilul meu, soptit, in timp ce ne jucam de seara. Am tresarit. Am tresarit si-am amutit, ca-i prima oara cand l-aud spunand in toi de joc asa cuvant. Ma uit la el si tare-n brate il strang.
„Ce-i, mami?” intreaba puiul mic, si-l strang, il strang la piept mai tare, apoi il las, ca poate-l doare. Schiteaza repede un zambet si mi se ia din nou cu joaca. Eu, insa, ma gandesc: ce stie el?! Dar vezi ca stie? E fericit ca sunt cu el, ca ne jucam. Si abia-asa isi deschide sufletul copilul. Degeaba fac, orice as face, daca nu intru-n jocul lui.
„Te iubesc, mami”, rasuna iar si iar in mintea mea. Pentru parinte, e firesc sa daruiasca iubire neconditionat. Dar ce e in mintea unui copil? Nu simte el iubirea, oare, decat cand ne jucam cu el? Ce drama ar fi sa fie asa, copilul meu! Caci rar se-ntampla ca cei mari sa fie parteneri de joaca, ei se-ngrijesc de haine, de mancare, pentru altceva rar se intampla s-aiba stare.
Ador sa te aud razand. Sunt fericita ca esti al meu si imi imprim in minte rasul tau. Cu dintii mici, dezvaluiti de-un zambet larg, poznas, cu ochii sclipitori si degetele-n parul meu, ma rogi sa fiu complicea ta, iar eu cedez. Cum, altfel, s-ar putea? Ce daca maine-i zi de cresa si amandoi cu greu ne vom trezi?! Acum, doar joaca mai conteaza, daca asta te face fericit sa fii.