„Uite jucaria!”, „Uite cine a venit!”, „Ia uite ce frumos se joaca S!” Tot poftind si aratand in jur, uite-asa m-am trezit ca primul cuvant al juniorului meu, dupa celebrele apelative materne si paterne, a fost: „uite!”. Si spunea mititelul asa cu o patima: „uite! ia-uiteee”, de parca cine stie ce minunatie ar fi vazut. Iaca, asadar, cat de importante sunt emotiile cu care ne adresam copiilor. Si cat de important este sa fim atenti la cuvintele pe care le folosim atunci cand ne adresam lor.
In etapa in care incep sa vorbeasca, cei mici sunt extrem de receptivi la tot ce se intampla in jur. Si, chiar daca nu pot rosti inca, efectiv, cuvintele, ei au o capacitate de memorare extraordinara. De aceea este foarte important sa le acordam o atentie deosebita. Pe langa conversatiile curente, legate de hrana, igiena si jucarii, sa le oferim si explicatii, pentru a le largi universul de cunoastere. Nu e suficient sa ii arati pisica. Povesteste-i putin despre ea. Ca e un animal care traieste pe langa casa omului, ca are 4 labute la fel cum au catelusii, ca are blanita pufoasa, labute, bot umed si urechiuse, ca face miau, ca este prietenoasa, dar poate la fel de bine sa si zgarie si mai poti introduce chiar si un cantecel sau o poezie pe aceasta tema, orice iti trece prin minte. Functioneaza foarte bine si versurile inventate, important este sa vorbiti cu copilul mult. Eu asa am procedat cu baietelul mai mare, si a vorbit destul de repede. Ca sa retina anumite lucruri ii si aratam prin semne. Spre exemplu stia ca girafa are gatul lung, si daca nu nimerea sa imi spuna „girafa” ducea mana la gat si spunea: „luung”, zebra are dungi, iepurasul are la spate un petec de codita si asa mai departe.
La noi desenele au aparut destul de tarziu in peisaj, si foarte putin ca si timp: 10-15 minute pe zi, ocazional, la primul copil. Cel mic a „scapat” mai mult la televizor, intrucat avand un fratior mai mare care a ajuns la varsta la care primeste mai des desene, se mai holbeaza si el la televizor. Insa incercam pe cat posibil fie sa ii distragem atentia cu jucarii celui mic, fie sa il ducem intr-o alta camera cat se uita S la desene. Cu toate acestea, si-a dat el seama cum stau lucrurile cu televizorul, astfel ca atunci cand prinde telecomanda o indrepta catre ecran, incercand sa il porneasca, zicand cu patima: „uite, uite!”. E clar ca generatia lor e mult mai precoce, dar nici lui nu ii scapa nimic, iar puterea exemplului s-a dovedit a fi de-a dreptul fantastica. Ce sa o mai lungesc?! E obositor cu 2 copii mici in casa, dar sunt si recompense pe masura, cand radem cu gura pana la urechi sau cand simtim ca nu ne mai incapem in piele de bucurie la poznele vreunuia dintre ei. Iar seara, cand toata lumea doarme si ajungi intr-un final sa te linistesti, realizezi ca te bucuri prea putin de toate lucrurile astea frumoase si ca timpul nemilos zboara prea repede si transforma totul in amintiri.